În primul meci oficial al acestui an, jucat cu public, deloc puţin pentru Liga 2, circa 5.000 de spectatori, galeriile Politehnicii şi Rapidului sărbătoreau un eveniment unic în fotbalul românesc. O frăţie care datează de 40 de ani în rândul suporterilor!
Începuturile prieteniei, oarecum atipice din exterior, îşi are mitul său învăluit în parfumul altor vremuri. La finala Cupei României din ediţia 1980-81, când Poli a fost în cele din urmă depăşită clar de Universitatea Craiova, fanii giuleşteni se alăturaseră susţinătorilor alb-violeţi. Mai apoi, după Revoluţie, alb-vişiniul nu a lipsit de pe coroanele Cimitirului Eroilor la ceas de comemorare.
Deşi cele două cluburi au fost de multe ori adversare legătura nu s-a destrămat. Nici când echipa timişoreană a retrogradat după un 0-2 direct în ‘94, nici când rapidiştii au plecat cu trofeul Cupei României de pe un „Dan Păltinişanu” vulcanic (2007), dar prietenos în acelaşi timp cu echipa de lângă Grantul bucureştean. Fani ai ambelor echipe sărbătoresc împreună orice întâlnire, prevăzută sau nu în programul stagional. Căci Frăţia dintre cele două înseamnă mult mai mult decât un rezultat de moment. Înseamnă bucurie, dizidenţă şi chiar cicatrici.
În ciuda celor peste 500 de kilometri distanţă violetul şi vişiniul au stat laolaltă, într-un sprijin permanent, având la bază aceleaşi idealuri. O iubire fără sfârşit, marcată prin cântece şi stindarde comune. Prin petreceri şi poveşti, atât de multe poveşti. Duminica viitoare vor lipsi tribunele pline, acea atmosferă unică creată de un Poli – Rapid, dar cu siguranţă spiritul va fi acolo, fie că va fi „Zi cu soare, (sau) fără soare”. Şi, vorba „Glasului roţilor de tren”: „Să câştige cel mai bun!”.