Legendarul brazilian Edson Arantes do Nascimento, cunoscut drept Pelé, s-a stins ieri din viață. Avea 82 de ani și este considerat de majoritatea specialiștilor cel mai mare fotbalist pe care l-a dat planeta asta vreodată.

De numele său și-al României se leagă memorabilul meci de la Mondialul mexican, din 1970, de la Guadalajara, când ”tricolorii” au pierdut cu 3-2 contra celei mai valoroase echipe din istoria fotbalului. Meci în care au evoluat și doi viitori jucători ai Politehnicii Timișoara, coechipieri în echipa care va elimina pe Celtic Glasgow din Cupa Cupelor, peste exact un deceniu: Emeric Dembroschi, cel care a și marcat un gol contra Braziliei, și Ion Dumitru, cel care, în acel meci, l-a ținut chiar pe Pelé!

Foto: Pelé și Dembroschi, pe când erau jucători

Un interviu acordat revistei ”Regele Fotbal”, peste ani (în 2005), de către Emeric Dembroschi (care tocmai fost desemnat, în acest decembrie 2022, cetățean de onoare al comunei timișene Dumbrăvița, unde s-a stabilit):

<– Cu ce gânduri aţi intrat pe teren, la România – Brazilia, în 1970, la Mondialul mexican, ştiind că aveaţi de înfruntat o forţă?

– Gândurile noastre la plecare, având în vedere grupa “de foc” în care am căzut, au fost să facem o figură frumoasă, să ne autodepăşim, să arătăm că suntem o echipă de calibru. N-am fost speriaţi deloc, mai ales după cele două jocuri bune făcute anterior (n.r. – cu Anglia şi Cehoslovacia), însă era vorba de respect, pentru că întâlneam o formaţie superioară, din toate punctele de vedere. Am mai declarat-o, şi o repet, Brazilia din Mexic a fost cea mai bună selecţionată a Braziliei din toate timpurile, şi nu numai, eu o consider chiar cea mai valoroasă din lume, până în prezent. Trebuie să spun că am acasă tricoul brazilianului Clodoaldo, iar când vreau să-mi aduc aminte de acel meci îl privesc.

– Şi, totuşi, i-aţi ţinut piept, cedând cu 2-3, iar dumneavoastră aţi şi marcat un superb gol, cu capul.

– Da, noi nu ne-am calificat din “groapa cu lei” din cauza lipsei de experienţă, nicidecum că am fi fost mai prejos decât adversarii. Noi jucam toţi în ţară, făceam 2-3 meciuri internaţionale pe an, maxim patru, lipsindu-ne experienţa competiţională, nefiind obişnuiţi cu partidele cu miză mare.

– Din punct de vedere tactic, cum aţi pregătit meciul?

– Pe vremea aceea se folosea sistemul 4-2-4. Aşa juca Brazilia, aşa jucam şi noi. Tactic eram bine pregătiţi, fiind nişte jucători cerebrali, fiecare ştiind ce avea de făcut, chiar dacă pe parcursul jocului interveneau situaţii neprevăzute faţă de cele pe care le-au gândit antrenorii noştri. Aveam un joc de posesie foarte bun, bazat pe o tehnicitate ridicată. Dacă eram puţin mai experimentaţi, puteam să avem rezultate mult mai bune chiar decât “Generaţia de aur”. Chiar şi preliminariile au fost foarte grele, calificându-se doar 16 echipe la Mondiale. Acum, să nu fiu prea dur, trebuie să fii fraier ca să nu te califici.

– Care era punctul slab al brazilienilor?

– Punctul lor slab era apărarea. Erau o echipă ultraofensivă, toată lumea făcea faza de atac şi o realizau aproape la perfecţie, având nişte personalităţi de marcă, Tostao, Pelé, Jairzinho, iar adversarii nu le puteau face faţă. Dar, statistic, vedeţi că primeau şi multe goluri, pentru că, atacând tot timpul, se repliau mai greu, iar în momentul când pierdeau posesia mingii puteai să-i prinzi pe contraatac. Deviza lor era clară: luăm două, dar dăm patru. Şi aveau potenţial s-o facă!

– Pelé este considerat cel mai fabulos jucător din istorie. Cum l-aţi simţit în teren?

– Este un om extraordinar în afara terenului, un adevărat domn. Pe teren, însă, a fost adevărată fiară. Nu-i plăcea să piardă, trebuia să-şi respecte blazonul de “Rege” şi, astfel, recurgea la tot felul de tertipuri. Înjura, scuipa, era foarte obraznic. Pe Liţă (n.r. – Dumitru) l-a făcut “pui de curvă”, pentru că acesta nu-l lăsa să facă ce voia, punea osul. Noi n-am intrat cu frică pe teren. Însă brazilienii au crescut pe Copacabana şi aveau o imaginaţie mai bună.

– Cum a fost atmosfera în vestiar, după înfrângere?

– A fost o atmosferă bună. Mi-aduc aminte de o deplasare cu Bacăul, la Baku, în fosta URSS, unde evoluau câţiva jucători de naţională. Portarul nostru, Ghiţă, la ieşirea din vestiar, mi-a spus că dacă luăm numai trei este ca şi cum am fi învins. Şi ce crezi că s-a întâmplat? Am bătut cu 2-1. Aşa a fost şi cu Brazilia. Am dat două goluri unei superputeri şi nu eram supăraţi. Am fost necăjiţi că am pierdut cu Anglia, fiindcă dacă nu pierdeam puteam să ne calificăm mai departe.

– Cât de mult a contat lipsa lui Dobrin?

– Ar fi contat lipsa lui Dobrin, a lui Răducanu şi Dan Coe, dacă ei erau în plenitudinea forţelor. Poate am fi reuşit şi mai mult. Noi am plecat cu formaţia standard, însă cele trei săptămâni de antrenamente şi amicale au dus la formarea acelui “11”. Adică forma sportivă a celor trei nu le-a permis să fie incluşi în echipa de bază. Pur şi simplu nu s-au acomodat cu fusul orar şi cu clima foarte caldă.

– Însemna Dobrin pentru echipa din ‘70 cât a însemnat Hagi pentru formaţia din ‘94?

– Hagi a jucat meci de meci, iar Dobrin n-a evoluat la Mondiale, iar în calificări s-a văzut în doar două partide, marcând un gol cu Portugalia. Şi-l mai aud şi pe Florin Călinescu spunând că Dobrin a calificat echipa în Mexic! Unde a calificat echipa Dobrin, când el a jucat în doar două partide?! În restul jocurilor cine a evoluat? Am fost şase jucători care am dus de la cap la coadă acea campanie. Ca şi valoare fotbalistică, pot să spun că au fost apropiaţi, dar ca şi randament, părerea mea este că nu se poate face nicio comparaţie. Hagi a fost omul-cheie al formaţiei, pe când Dobrin juca doar când voia. Şi, de obicei, numai pe teren propriu, în deplasare nu-i prea plăcea…

– Aţi fost recompensaţi în vreun fel?

– Trebuia să primim fiecare câte 1.500 de dolari din partea FIFA, pentru faptul că am participat, însă banii au fost confiscaţi de partid. Pentru că ne-am calificat am luat 360 de lei şi 15.000 de lei pentru jocul cu Cehoslovacia. Însă suma întreagă am primit-o doar eu, Dinu şi Dumitru. Restul au fost recompensaţi în funcţie de randamentul pe care l-a avut fiecare. Eu am fost notat cu 9 în meciul cu Anglia, am primit 10 cu Cehoslovacia şi 9 cu Brazilia, ieşind pe primul loc, notele fiind acordate de antrenori. Ca să vă daţi seama cât de “iubit” eram de către presa locală (n.r. – națională), am ieşit la ancheta de sfârşit de an de-abia pe locul 10, iar la cea internaţională am fost văzut pe primul loc. Adică cel mai bun fotbalist român participant la CM din Mexic, de-aceea au vrut să-mi facă şi statuie. Din păcate, totul a rămas la stadiul de iniţiativă.

– De unde această lipsă de obiectivitate din partea ziariştilor români?

– Nu m-au simpatizat, eu nu prea le-”aveam” cu presa. Erau alţi ”pupincurişti” pe-acolo>