Mihai Rosus are meritul principal că de aproape zece ani România are reprezentantă la Homeless World Cup. Altfel spus Cupa Mondială a persoanelor fără adăpost. Timișoreanul în vârstă de 40 de ani a selecționat pentru fiecare ediție tineri cu probleme sociale din țară. Astfel, puști preluați din centre de plasament, foști dependenți de droguri sau persoane care au ajuns la un moment dat fără speranță după gratii, au avut ocazia să îmbrace ”tricolorul” în turneele organizate în țări de pe patru continente.

Mihai este unul dintre oamenii care a pus bazele oferirii celei de-a doua şanse, a descoperirii valorilor umane ascunse. Interzise, pe alocuri. Valori precum socializarea şi reabilitarea prin sport, prin fotbal. Am discutat cu el pentru a ne împărtăşi o parte a activităţii şi a planurilor sale de viitor, dar şi despre relaţia sa cu clubul Politehnica.

 

Bun găsit, Mihai. Eşti unul dintre oamenii care şi-a schimbat total viaţa, schimbând în bine şi vieţile multor semeni, uniţi sub mantia regelui fotbal. Ne face plăcere că ne acorzi câteva minute pentru acest interviu.

Da, desigur. Şi mulţumesc pentru cuvintele frumoase.

 

Cât de dificil este să organizezi evenimentele fotbalistice Homeless World Cup, sau de alte tipuri, la care echipa noastră naţională este mereu una de top – de la găsirea componenţilor lotului până la obţinerea sponsorizărilor?

Este forte dificil să organizez un eveniment social sportiv din mai multe puncte de vedere, iar aici aş enumera câteva dintre acestea: este greu din punct de vedere financiar pentru că firmele sau multinaţionale nu te ajută cu sponsorizari, ele se axează mai mult pe problemele sociale alte tinerilor cu dizabilităţi sau cu boli incurabile, de asemenea oamenii au o reţinere când vine vorba de aceşti tineri de pe stradă sau aflaţi în penitenciare, ori care au diferite vicii, cum ar fi drogurile sau alcoolul. Selectia este destul de dificilă pentru că sunt foarte puţine centre sociale care se ocupă de aceşti tineri, iar cei de la Homeless World Cup au o regulă: niciun jucător nu are drept de participare de două ori la un campionat mondial. Aşa că trebuie ca în fiecare an să caut alţi tineri.

 

Tu ai lucrat cu oameni cu diverse probleme sociale, ştim că numai uşor nu este. Cum reuşeşti să-i apropii, ce le spui, cum îi capacitezi, căci mai mereu ieşiţi campioni?

Admit că şi la acest capitol este greu. Să ştiţi că da, e greu de lucrat cu acesti tineri, dar nu este imposibil. La început şi ei sunt sceptici că pot face ceva, dar, încet-încet, îşi dau seama că au o capacitate fantastică de a se auto-depăşi, de a face ceva bun cu viaţa lor. Eu încerc să le readuc stima de sine pe care mulţi o pierduseră, de asemenea încerc să-i determin să fim uniţi. Ei ştiu că, dacă vor reuşi, atunci vin şi rezultatele, pentru că şi ei sesizează cât este de dificil să mergi la un campionat mondial şi câte piedici întâmpini pentru a fi acolo: nu ai bani, nu ai echipament, etc… Mesajul meu şi în acelaşi timp motto-ul meu este „un meci, o cupă, o viaţă… nu o pierde”! Dacă ai intrat pe teren, nu ai ce pierde. Trebuie doar să dai totul, ca să vorbim în termeni fotbalistici.

 

Oamenii din jurul tău înţeleg sau nu problemele celor fără adăpost, capitol la care presupunem că nu îţi este uşor. Dar cum te descurci cei dragi ai tăi, cum reuşeşti să-ţi împarţi timpul între fotbalul împărtăşit cu aceştia şi familia ta?

Majoritatea nu înţeleg acest fenomen social, pentru că oamenii pun etichete şi te judecă înainte de a-ţi afla povestea, cum ai ajuns tu în stradă, în puşcărie sau în orfelinat. Ei îşi spun, în sinea lor: „Păi de ce să-l ajut? Să mergă să muncească, nu să cerşească sau să aştepte ajutorul meu”. Numai că oamenii aceştia au nevoie de cineva care să-i îndrume, să-i încurajeze, să fie cu ei până ajung să facă primii paşi într-o societate civilizată, mulţi dintrei ei având „domiciliul” timp de 10-15 ani pe străzi, penitenciar sau într-un orfelinat. Oamenii ăştia nu mai au stima de sine, ei se consideră pierduţi şi nu mai au nicio motivare de a face ceva util pentru ei înşişi sau pentru societate. Unii prieteni mă înţeleg şi mă suţin, alţii nu mă înţeleg şi s-au îndepărtat de mine… Familia mă înţelege pentru că şi  soţia lucrează în acest domeniu, ea ghidează destinele unora dintre acei copii mici care au diferite dizabilităţi fizice. Noi tot timpul am fost pentru a ajuta, drept urmare soţia s-a ataşat de un copil de la ea de la lucru atât de mult, încât l-am adoptat. Apoi a venit rândul meu să mă ataşez de unul dinte acei copii (n.r. de la centrul la care lucrează soţia lui Mihai) şi să-l adoptăm şi pe el. Amândoi sunt bucuria noastră şi încercăm să le implementăm, dar nu să le impunem, acestă mentalitate de a ajuta pe cei aflaţi în nevoie. De multe ori îl iau pe băiatul cel mare cu mine la program şi împărţim hrana împreună, spunându-i că aşa ar fi bine sa facă şi el când va fi mare.

 

Cei de la Metanoia trebuie că sunt deosebiţi, influenţându-ţi viaţa atât de mult. Ce ne poţi spune despre ei, despre cum te susţin şi ei în ceea ce faci?

Biserica Metanoia ne-a susţinut necondiţionat, ne-a concesionat 750 m.p. din terenul lor pentru a construi un teren de fotbal. Ei vin cu drag la evenimentele pe care le organizez în Timişoara, dar nu le pot cere mai mult, mai ales că ei sunt 160 de membri şi au şi ei propriile cheltuieli de întreţinere.

 

Care este ţinta pentru următorul turneu la care naţionala noastră, cu tine la timonă, va participa? Cu ce gânduri plecaţi la drum?

Din păcate, anul acesta nu vom merge la campionatul mondial. Costurile sunt foarte ridicate, preţul unui bilet de zbor este de 600 de euro de persoana pe relaţia Budapesta – Mexico City, iar noi trebuie să mergem minim opt persoane; este dureros că, după zece ani în care am participat, fără excepţie, anul acesta ne-am „oprit”. Dar poate se întâmplă o minune, apare ceva uluitor până în luna noiembrie şi totuşi vom merge.

 

Orice se întâmplă în urma unui astfel de eveniment sportiv, destinele unor oameni se schimbă. Păstrezi o relaţie de prietenie cu băieţii, după aceste turnee?

Cu majoritatea păstrez legătura, pentru că ei au văzut că scopul meu este să-i ajut, şi nu să fac bani de pe urma poveștii lor de viaţă. Mulţi dintre ei mă apreciază pentru dedicarea mea de a-mi ajuta semenii. Din păcate există şi tineri cu care încheiem orice colaborare, din motive disciplinare, cu toate eforturile depuse. Atunci, simt că mă doare cel mai tare… Dar nu-i poţi influenţa chiar pe toţi, este alegerea fiecăruia dintre noi cum ne percepem propriul destin.

 

Ce ar fi de transmis oamenilor străzii care vor să-şi schimbe vieţile, făcând sport?

Să nu renunţe la luptă! Eu sunt de părere că, dacă vrei, chiar poţi. Trebuie să ai voinţă şi pe cineva lângă tine, ca să te ajute în momentele-cheie. De asemena, fotbalul este un fenomen extraordinar, care te poate ajuta în multe feluri: să lucrezi în echipă şi să o respecţi, să te supui regulilor, strategiei de joc, să fii disciplinat şi punctual, să ştii să pierzi şi să recunoşti că adversarul tău a fost mai bun ca tine, pentru că se întâmplă să mai și pierzi, etc..

 

În final, un gând, un mesaj pentru suporterii Politehnicii?

Succes în noul sezon! Să mergeţi până la capăt pe drumul pe care vi l-aţi propus, fără a face compromisuri. Visul pe jumătate împlinit este un eşec, însă visul realizat pe deplin total este o poveste pe care nu te mai saturi să o asculţi şi să o povesteşti şi celor din jurul tău. Chiar nepoţilor, cum spuneţi voi, cu mândrie.

 

Te așteptăm cu drag la meciurile noastre, ca un garant că oric se poate, atâta timp cât se doreşte suficient de mult. Şi îţi mulțumim mult, Mihai! Mult succes pe mai departe!

Plăcerea a fost şi de partea mea!

 

Pe data de 23 iunie o echipă formată din reprezentanți, jucători și suporteri ai clubului nostru va participa la turneul ”Împreună pentru o viață mai bună!”, organizat de Mihai Rosuș, la fel ca în urmă cu doi ani – atunci când Marius Marin și colegii săi au mângâiat mingea pe ”gazonul” din Piața Libertății 🙂 

 

 

 

 

 

interviu realizat de Narcis Drăgan pentru sspolitehnica.ro